Fragment carte Vindecarea Feminitatii – 5 îndemnuri spre împlinire, Capitol I
”În dimineața însorită și caldă de sâmbătă a acelei toamne târzii, eram acasă doar cu fiul meu și ne făceam de lucru fiecare.
El în camera lui, își ordona lucrurile și își pregătea temele pentru noua săptămână ce urma să vină; iar eu găteam pe ritmurile alerte ale unui post românesc online de radio.
Soțul meu plecase cu o zi înainte, vineri la prânz și direct de la slujbă sub pretextul de a-și aniversa un prieten, undeva la o cabană pe munte.
Nu se întorsese acasă vineri seara, iar pentru că se întâmpla să lipsească noaptea pentru a doua oară într-un interval scurt de timp, mă gândeam că va urma un șir de repetiții.
Prietenul lui era cel mai bun și vechi partener de pahar, pe care el îl evitase în mod conștient în primul nostru an, după ce noi doi, eu și cu fiul meu, ne mutasem cu el în Austria.
Încercam un sentiment de dezamăgire, dar și de uimire: mă întrebam îndurerată de ce ni se întâmplă nouă aceste lucruri ce avem de învățat de aici și ce pot să fac eu ca să schimb situația aceasta neplăcută?
Eram curioasă, dar parcă știam totuși că nu va veni nici în noaptea aceea acasă. L-am sunat, dar nu a putut să lege două vorbe cu mine, îi era greu să înțeleagă ce îi spun, și anume că vreau să știu dacă e bine și când sosește acasă.
Urma să îl iau cu mașina din gară și nu îmi surâdea ideea de a mă trezi la miezul nopții pentru asta. Aveam eu să trag ponoasele sau urma să își asume el consecințele acțiunilor lui, adult fiind?
Nu am putut comunica cu el, mai ales că mai târziu telefonul îi era închis, fără baterie.
Iar atunci, fiind după-amiază deja, în jur de trei și jumătate, în plină frământare a sufletului meu, m-am decis că vreau și eu să plec de acasă. Să fug cumva, metaforic, de situația aceea.
M-am urcat în mașină după ce mi-am luat camera foto și m-am îndreptat cu viteză pe șoseaua îngustă și șerpuită, cu muzica la maxim, înspre aceiași munți unde era și el, la vreo oră distanță de casă.
Era momentul acela magic al apusului, vedeam cum soarele se proiectează frumos pe silueta îndepărtată a munților, iar eu mă contopeam cu totul în acel peisaj mirific.
Am oprit și am făcut câteva fotografii, bucurându-mă de acea minune, cu toată lupta din sufletul meu.
Încă mă întrebam de ce sunt în situația aceea: căsătorită, având un partener, dar tot singură. Însingurată, fără de voie.
Oare el nu vede sau nu îi pasă că nu sunt fericită? Chiar nu mă iubește?
Nu era prima oara când pleca la băut fugind ca din pușcă. Încerca zi de zi să aibă o viață normală, frumoasă alături de mine și totuși parcă tânjea după altceva, după viața lui de dinainte?
I-am spus mereu să facă așa cum dorește, însă el se simțea mereu vinovat și mă întreba de fiecare dată:
– Nu te superi dacă plec, nu-i așa?
Cum să mă supăr eu pe el, doar era vorba aici de viața lui și de alegerea lui de a face ce vrea cu ea…
În acel moment începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să fac și eu la fel, să aleg singură ce vreau să fac cu viața mea.
Vedeam, printre lacrimi fierbinți, silueta de foc a munților și mă minunam.
Am urcat apoi din nou în mașină.
Conduceam cu muzica tare, iar toată viața îmi trecea prin fața ochilor și încercam să pricep de ce eu nu pot să am o relație frumoasă, romantică și stabilă cu un bărbat.
Am oprit într-o mică depresiune dintre munți.
M-am plimbat câteva minute, dar nu am găsit nicio compoziție fotografică inspirată, cred că nici nu îmi stătea mintea la asta, așa că am plecat înapoi acasă. Însă am plecat împăcată, fericită că am avut acel moment pentru mine și cu mine, chiar la apusul minunat.
Am înțeles astfel că nu am în control ce se întâmplă cu cei din jurul meu, că trebuie să mă întorc către mine însămi, pentru că doar pe mine mă am în control.
Ceea ce se întâmpla era o lecție care mă conducea direct către interiorul sufletului meu. Mi se sugera clar că aceasta este direcția în care să mă îndrept; iar cu restul va veni totul de la sine.
Am ajuns acasă aproape pe întuneric.
Până să pregătesc cina și să mănânc împreună cu fiul meu, am descărcat fotografiile în laptop și m-am uitat pe ele.
Una dintre ele mi-a atras atenția în mod special iar inspirația m-a condus să o editez pe jumătate în alb-negru și să las cealaltă jumătate în culori. Mi-a plăcut foarte mult, așa încât am hotărât să o postez pe Facebook, împreună cu mesajul: „Viața ta este suma alegerilor tale.”
În acel moment știam cu siguranță că soțul meu nu va veni nici în seara aceea acasă.
*
A doua zi m-am trezit devreme și mi-am preparat o cafea. Am pregătit o omletă pentru mine și băiat, am mâncat, după care m-am așezat la laptop.
Îmi place mult ca dimineața să îmi beau cafeaua urmărind pe Internet ce se mai întâmplă.
Am intrat pe Facebook și atunci mi-a venit în gând Vlad, un prieten de suflet. Aveam din senin o mare curiozitate să îi vizitez pagina personală.
Premoniție?!
Am intrat acolo și am crezut că nu văd bine. Nu înțelegeam ce se întâmplă, mintea îmi era complet blocată. Iar în timp ce lacrimile îmi invadaseră mai abundent ca niciodată ochii, am început să citesc înapoi în cronologia paginii lui.
Erau mesaje stranii și sfâșietoare:
„Dumnezeu să te ierte, ai fost un om bun ca pâinea Lui”; „Dumnezeu este nedrept… ia ceea ce nu trebuie, pe cine nu trebuie… un șoc pentru toți. Să te aibă în pază, om bun… păcat… mare păcat.”; „Rămas bun… suflet de copil!”…
Eram efectiv în stare de șoc, iar chiar în acel moment m-a abordat pe chat Maria, prietena mea de numai trei luni, o cunoscusem în vara aceea la un workshop spiritual:
„Bună, Nico. Căutam o poză la tine ca să mi-o schimb pe cea din profil.
„Bună, Maria.”
„Și uite, am văzut acum, la ultima ta postare, una interesantă. E făcută de tine?”
„Toate sunt făcute de mine. Mari, dacă știi în ce moment m-ai prins…”
„În ce moment?”
„Ai simțit tu, draga mea. Plâng. Tocmai am aflat de o dispariție. Vlad, poți să te uiți aici, pe profilul lui.”
„Îmi pare rău…”
„Am fost topită după el toată viața mea. Și știi tu cum se întâmplă… Am băut o cafea cu el astă-vară, după cincisprezece ani și i-am spus și asta. Mă bucur că a aflat.
Nu există comentarii